Munca cu timp parțial a fost reglementată la nivelul Uniunii Europene prin Directiva 97/81/CE privind acordul-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat de UCIPE, CEIP și CES.

Unul dintre obiectivele directivei este acela de a stabili niște principii generale care să asigure condiții minime lucrătorilor cu timp parțial și eliminarea discriminărilor dintre lucrătorii cu timp parțial și lucrătorii cu normă întreagă. Principiul nediscriminării se referă la garantarea faptului că lucrătorii cu timp parțial nu primesc un tratament mai dezavantajos față de lucrătorii cu normă întreagă, atât la încadrarea în muncă, pe parcursul derulării raportului de muncă sau la încetarea acestuia, cât și din punct de vedere al condițiilor de muncă, al drepturilor generate de acest tip de contract, abatarile de la acest principiu fiind acceptate doar atunci când există motive obiective. Principiul pro rata temporis este o derogare de la principiul nediscriminării și, conform unei decizii a Curții de Justiție, “se poate aplica numai unor prestații divizibile, precum cele care decurg din condițiile de încadrare în muncă financiare, legate, de exemplu, de remunerații și de pensii” (Directiva 97/81/CE privind acordul-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, Clauza 4).

În ceea ce privește aplicarea principiului pro rata temporis în stabilirea cuantumului pensiei pentru limita de vârstă, Curtea s-a pronunțat că reglementările Uniunii nu sunt contrare stabilirii cuantumului pensiei în funcție de durata lucrată și de valoarea contribuțiilor. Reducerea drepturilor financiare a lucrărilor cu timp parțial față de drepturile lucrătorilor cu normă întreagă în funcție de durata muncii efective a fiecaruia, constituie în această situație un motiv obiectiv.

“În schimb, principiul pro rata temporis nu este aplicabil în privința stabilirii datei de dobândire a unui drept la pensie, în măsura în care aceasta depinde exclusiv de vechimea în muncă dobândită de lucrător. Astfel, această vechime corespunde duratei efective a raportului de muncă, iar nu duratei prestate în acel raport.” (Panaite S., Drept european al muncii, Editura Hamangiu, 2017, p.352.). Hotărârile pronunțate în cauzele conexate C 395/08 și C 396/08 oferă o înțelegere asupra aplicării practice a principiului pro rata temporis. În aceasta speță, intimații sunt salariați cu fracțiune de normă în cadrul companiei Alitalia, făcând parte din personalul navigant de cabină. Modul de organizare a muncii lor presupune că aceștia lucrează doar în cursul câtorva săptămâni sau luni pe an, având o normă de tip vertical ciclic.
În cazul lucrătorului cu normă întreagă care lucrează 12 luni consecutive, întreaga perioadă de un an constituie vechime în muncă. În schimb, în cazul lucrătorului cu timp parțial vertical ciclic care a optat pentru o reducere cu 25% a programului său de lucru, vechimea acumulată de acesta în aceeași perioadă calendaristică este proporțională cu norma, respectiv de doar 75% raportat la salariatul cu normă întreagă. Legislația italiană permite o diferență de tratament și între lucrătorii cu timp parțial cu normă de tip orizontal și lucrătorii cu timp parțial cu normă de tip vertical, la acelasi număr de ore lucrate, la primii sunt luate în calcul toate saptămânile din an, în schimb la ceilalti nu. Prin urmare angajatul cu timp parțial vertical ciclic are nevoie de o perioadă mai îndelungată în care să realizeze aceeași vechime în muncă care îi generează dreptul la pensie pentru limită de vârstă. INPS (Istituto nazionale della previdenza sociale) și Guvernul Italian au explicat diferența de tratament prin faptul că cele două categorii nu se află în situații comparabile, salariații cu timp parțial neplătind contribuții sociale pentru perioadele de inactivitate, perioadele respective fiind tratate similar cu perioadele de suspendare a raportului de muncă. Această argumentație nu poate fi susținută deoarece din definiția lucrătorului pe fracțiune de normă rezultă că el se diferențiază de lucrătorul comparabil doar prin programul de lucru mai redus decât cel al unui lucrător cu normă întreagă comparabil. Curtea a afirmat: “Totuși, această caracteristică nu poate fi asimilată situațiilor în care executarea contractului de muncă, fie cu normă întreagă, fie cu fracțiune de normă, este suspendată ca urmare a unui impediment sau a unei întreruperi temporare din cauza lucrătorului, a întreprinderii sau a unei cauze externe.
Astfel, perioadele nelucrate, care corespund reducerii programelor de lucru prevăzute într‑un contract de muncă pe fracțiune de normă, rezultă din executarea normală a acestui contract, iar nu din suspendarea sa. Munca pe fracțiune de normă nu implică nicio întrerupere a încadrării în muncă.”

În consecință CJUE a statuat că excluderea perioadelor nelucrate “din calculul vechimii impuse pentru dobândirea unui drept la pensie, instituie o diferență de tratament între lucrătorii pe fracțiune de normă de tip vertical ciclic și lucrătorii cu normă întreagă și, în consecință, încalcă principiul nediscriminării prevăzut în cuprinsul clauzei 4 din acordul cadru ”. Concluzia privește pensiile pentru limită de vârstă ce depind de raportul de încadrare în muncă, cu excepția pensiilor aferente sistemului obligatoriu de securitate socială.

Cu privire la aplicarea principiului pro rata temporis în calculul cuantumului unei alocații pentru creșterea copilului aflat în întreținere acordată în temeiul unei convenții colective, nefiind o prestație platită de stat, fiind o “remunerație” plătită de angajator, Curtea s-a pronunțat că este în concordanță cu Acordul-cadru.

Referitor la transpunerea principiului pro rata temporis în dreptul național, acesta a fost reglementat în mod explicit în privința salariului, potrivit art. 106 alin. (2) din Codul Muncii “Drepturile salariale se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru.”